Autorităţile din Macedonia au adoptat măsuri solide pentru a împiedica cetăţenii macedoneni să viziteze ţările Uniunii Europene şi să le ceară acestora azil. Numărul acestui tip de deplasări a crescut în mod considerabil de când UE a hotărât că resortisanţii ţărilor din Balcani nu au nevoie de viză ca să intre pe teritoriul UE. Guvernele statelor UE au reacţionat la această situaţie şi au atenţionat că întregul proces de liberalizare a vizelor ar putea să fie de acum ameninţat.

Ca răspuns, guvernul fostei Republici Iuguslave a Macedoniei a hotărât să incrimineze penal "folosirea abuzivă a regimului de scutire de viză al Uniunii Europe şi al acordului Schengen". De asemenea, guvernul macedonean a mai hotărât posibilitatea confiscării temporare a paşaportului persoanelor repatriate cu forţa ca urmare a refuzului solicitării lor de azil.

Şi alte ţări balcanice au luat măsuri pentru a împiedica anumite persoane să viziteze ţări ale Uniunii Europene. Astfel, în aceste ţări, persoanele care doresc să viziteze Uniunea Europeană trebuie să detalieze motivele călătoriei şi să probeze că pot finanţa şederea şi întoarcerea în ţara de origine. Dacă răspunsurile lor sunt considerate insuficiente, li se poate interzice efectuarea călătoriei.

În actualul climat de ostilitate împotriva migranţilor, nu este surpinzător că ţările UE au reacţionat împotriva creşterii cererilor de azil. În 2010, primul an după liberalizarea vizelor - Suedia a primit 7900 cereri de azil de la persoane provenite din Serbia, în timp ce Germania şi Franţa au primit 6500 şi, respectiv, 5800. În 2011, numărul de cereri este până în prezent mai mic. Aproape toate deciziile privitoare la aceste cereri au fost negative.

Acesta este contextul presiunilor exercitate asupra ţărilor de origine şi, respectiv, al răspunsului guvernelor lor. Cu toate acestea, măsurile concrete luate în speţă ridică probleme serioase în materia drepturilor omului.

Dreptul persoanelor de a-şi părăsi ţara

Chiar dacă statele au autoritatea legitimă să-şi reglementeze legislaţia şi procedurile privind imigraţia, dreptul fiecărui individ de a-şi părăsi ţara este unul fundamental stabilit şi garantat deja de Declaraţia universală a drepturilor omului. Pe de altă parte, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, în cadrul Protocolului nr. 4, articolul 2, statuează că "orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa maternă". În plus, acest drept este garantat şi de constituţiile statelor din Balcani.

Este interesant de subliniat că minorităţile, şi în principal romii, sunt vizaţii în mod special. Cum este imposibilă verificarea tuturor persoanelor care îşi părăsesc ţara, selectarea se face în baza unui "profil", care are ca efect constituirea unei noi discriminări împotriva acestei minorităţi. Mai mult, discursurile publice din ultimul timp întăresc ideea că se va renunţa la scutirea de viză din cauza deplasărilor romilor. Altfel spus, comunitatea de romi este din nou considearată un "ţap ispăşitor".

Uniunea Europeana si-a motivat "presiunile" invocand necesitatea combaterii reţelelor organizate de traficanţi de imigranţi. Este important fără îndoială să se pună capăt practicii de exploatare şi manipulare a acestor traficanţi. Totuşi, aceste practici nu par să fie în speţă dintre cele mai frecvente.

Abordarea problemelor de fond şi nu doar a simptomelor acestora

Multe persoane care şi-au părăsit ţara şi solicitat azil în Uniunea Europeană au făcut-o din propria lor iniţiativă şi din cauza unei situaţii reale de nesiguranţă fizică şi/sau economică. În principal, ele au vrut să fugă de nedreptăţi şi/sau de sărăcie. Numărul mare de romi aflaţi în această situaţie este doar o oglindă a situţiei reale din teritoriul de origine.

Creşterea numărului de cereri de azil în anumite ţări nu reprezintă fondul problemei, ci simptoma acesteia. Este încă un semn al eşecului Europei de a depăşi ciclul "anti-ţiganismului", al discriminării şi marginalizării populaţiei romilor. Această creştere trebuie să fie percepută ca un semnal de alarmă referitor la necesitatea adoptării de urgenţă a unor măsuri eficiente.

Este evident că va fi necesară o perioadă considerabiă de timp, chiar şi în prezenţa voinţei politice necesare pentru a iniţia o acţiune eficace în favoarea dreptului minorităţilor, pentru a aborda cauzele principale ale problemei şi de a proceda astfel încât familiile de romi să nu îşi mai dorească să-şi caute viitorul în străinătate.

Între timp, ţările de destinaţie ar trebui să se abţină de la orice tratament discriminatoriu cu privire la romi. Cererea de azil este un drept al omului, iar persoanele eligibile să primească un statut de protecţie trebuie să beneficieze de acesta, în timp ce celelalte trebuie să accepte o decizie negativă.

Măsuri precum o răspândire mai eficientă a informaţiilor cu privire la reglementările azilului în spaţiul Schengen ar fi mai constructive decât presiunile exercitate împotriva guvernelor din Balcani pentru ca acestea să limiteze dreptul fundamental al cetăţenilor lor de a-şi părsi ţara.