CEDO a pronunţat la 14 februarie 2012 hotărârea în cauza A.M.M. contra României (cererea nr. 2151/01, care are la bază o acţiune în tăgada paternităţii a unui minor cu handicap, formulată de către mama acestuia, care suferea la rândul ei de un handicap sever.

În speţă, reclamantul, A.M.M. are cetăţenie română, este născut în 2001 şi domiciliază în Pantelimon (România). Fiind minor (10 ani), el a fost iniţial reprezentat în faţa Curţii Europene de mama sa şi apoi de către bunica din partea mamei care între timp a dobândit un handicap grav. În ceea ce priveşte starea de sănătate a lui A.M.M, două rapoarte medicale indicau că acesta prezenta semne de rahitism, anemie şi întârziere în dezvoltarea neuropsihică, neputând vorbi.

A.M.M. figurează în certificatul de naştere cu tată necunoscut. La 20 iunie 2001, mama sa a introdus o acţiune în tăgada paternităţii împotriva lui Z., susţinând că A.M.M. ar fi fost conceput ca urmare a unui relaţii cu pârâtul. Ea se sprijinea pe o declaraţie scrisă de mână semnată de Z în care recunoştea că el este tatăl copilului şi promitea să-i plătească pensie alimentară.

În cerere, mama lui A.M.M. a afirmat că Z nu-şi ţinuse promisiunea de a plăti acea pensie alimentară. În cadrul procedurii probatoriului în faţa instanţei, ea a solicitat proba cu interogatoriul pârâtului, propunând şi audierea unor martori şi realizarea unui test de paternitate. Printr-o încheiere de şedinţă din 2 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti a aprobat efectuarea testului de paternitate şi a convocat părţile la Institutul de Medicină Legală, însă numai A.M.M.şi mama sa s-au prezentat la institut la data convocării. În şedinţa din 30 aprilie 2002, instanţa a luat act că reclamanta renunţă la expertiza medicolegală şi la audierea martorilor. Tribunalul a respins cererea mamei ca nefondată, motivând şi că declaraţia manuscrisă a lui Z nu putea fi luată în considerare pentru că era doar o copie şi nu fusese depus originalul.

Mama lui A.M.M. a apelat această hotărâre, Tribunalul Bucureşti respingând apelul la 24 octombrie 2002 şi menţinând hotărârea instanţei de fond.

Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul mamei la 29 ianuarie 2003 şi a casat hotărârea Tribunalului Bucureşti. Curtea de Apel a constatat că tribunalul nu îşi exercitase rolul activ pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, cu atât mai mult cu cât reclamanta era nereprezentată. CA Bucureşti a trimis dosarul spre rejudecare la tribunal.

Tribunalul Bucureşti, în rejudecare, a admis din nou proba cu martori şi interogatoriu şi a apreciat în şedinţa din 22 mai 2003 că se impune şi prezenţa unui reprezentat al Ministerului Public. La 5 şi 19 iunie 2003, tribunalul a constatat absenţa a doi dintre cei doi martori convocaţi şi a emis mandate de aducere pentru aceştia. Mandatele nu au putut fi executate pentru că martorii nu se aflau la adresa indicată de reclamantă. Tribunalul a dispus la 18 septembrie 2003 efectuarea raportului de expertiză pentru stabilirea filiaţiei şi l-a convocat pe Z la IML Bucureşti în acest sens. La termenul din 30 octombrie 2003, când raportul de expertiză ar fi trebuit să fie depus, Z a lipsit, constatându-se că acesta nu s-a prezentat nici la IML.

Autoritatea Tutelară şi procurorul din partea Ministerului Public, deşi legal citaţi, au lipsit de asemenea. Mama lui A.M.M. a declarat din nou la termenul respectiv că nu mai doreşte realizarea raportului de expertiză pentru stabilirea filiaţiei şi că nu mai solicită administrarea vreunei probe. În final, Tribunalul Bucureşti a respins cererea mamei, apreciind cererile sale drept nejustificate. Tribunalul a motivat că declaraţia manuscrisă a lui Z, chiar dacă exista la dosar în original, nu dovedea filiaţia şi niciun alt mijloc de probă, excluzând mărturia subiectivă a buncii materne, nu se coroborau cu aceasta.

Plângerea la CEDO

A.M.M. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului la 7 februarie 2002, invocând articolele 6 şi 8 din Convenţie, reclamând că acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost soluţionată de instanţele române într-un termen rezonabil şi că dreptul său la viaţa privată şi familială i-a fost încălcat.

Decizia Curţii, pronunţată pe 14 februarie 2011

Curtea a apreciat mai întâi dacă statul, prin instituţiile sale, şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din articolul 8 din Convenţie la tratarea acţiunii în tăgada paternităţii formulată de reclamantă. Spre exemplu, Curtea a constatat că Autoritatea Tutelară, care trebuia să apere interesul copilului, nu a participat la procedură conform obligaţiilor sale. De asemenea, a mai observat şi că A.M.M. şi mama sa n-au fost niciodată reprezentaţi de un avocat. În fapt, acestea au fost şi carenţele care au determinat CA Bucureşti să admită primul recurs al mamei. Or, aceleaşi carenţe s-au repetat şi la rejudecarea procesului. În timpul audienţelor în faţa tribunalului departamental, autoritatea tutelară nu s-a prezentat niciodata. Tribunalul nu a luat nicio măsură procedurală pentru a obliga această instituţie să se prezinte şi nici măsuri de protecţie a interesului copilului pentru a atenua absenţa Autorităţii, măsuri precum desemnarea unui avocat din oficiu sau asigurarea participării Ministerului Public. De asemenea, autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a contacta martorii propuşi de mamă, după ce primul mandat de aducere nu a putut fi executat.

Ţinând cont de interesul superior al copilului şi al reglementării care obligă participarea Autorităţii Tutelare sau a reprezentantului Ministerului Public la procedura tăgadei paternităţii, Curtea a apreciat că autorităţile statului român erau obligate să acţioneze în favoarea copilului pentru a evita ca acestă să rămână fără protecţie, având în vedere şi handicapul mamei sale.

De altfel, la o dată neprecizată, mamei lui A.M.M. i-a fost admisă asistenţa socială, ea dezvoltând un handicap sever.

Jurisprudenţa Curţii Europene a stabilit în nenumărate rânduri că, în momentul epuizării căilor de atac interne, trebuie examinată vulnerabilitatea anumitor persoane şi, respectiv, incapacitatea lor în anumite cazuri de a-şi formula plângerile într-o manieră coerentă sau chiar de a se putea plânge în vreun fel.

Curtea a observat că dreptul intern nu prevede nicio măsură care poate obliga un terţ să facă un test de paternitate, ceea ce ar putea corespunde necesităţii protejării terţilor, excluzând posibilitatea de a-i constrânge să efectueze anumite analize medicale. În acest sens, Guvernul a opinat că tribunalele pot lua măsuri atunci când o parte încearcă să împiedice stabilirea sau dovedirea anumitor fapte. Dar, în speţă, tribunalele n-au tras nicio concluzie şi nu au dispus nicio măsură văzând refuzul presupusului tată de a se prezenta la IML

Curtea a concluzionat că instanţele naţionale nu au pastrat un just echilibru între dreptul minorului de a a-şi vedea interesele protejate în procedura stabilirii paternităţii şi dreptul presupusului tată de a nu participa la această procedură sau de a refuza să se supună expertizei medicale. Curtea a concluzionat că a existat o încălcarea a articolului 8 şi statul român trebuie să-i plătească reclamantului A.M.M. 7000 euro cu titlu de daune morale.