III. DESPRE PRESUPUSA INCALCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENTIEI

125. Petentele considera ca imposibilitatea in care se afla ce le impiedica sa obtina restituirea sau despagubirea pentru bunurile lor imobile nationalizate constituie o atingere la dreptul respectarii bunurilor, asa cum este recunoscut prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 astfel:

<< Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.>>

A. Cu privire la exceptia preliminara intemeiata pe incompatibilitatea ratione materiae a plangerii D-nelor Atanasiu si Poenaru cu dispozitiile Conventiei

1. Argumentele partilor

a) Guvernul

126. Guvernul sustine ca D-nele Atanasiu si Poenaru nu au un <<bun>>, in sensul definit de jurisprudenta Curtii.

127. In ceea ce priveste dreptul de a obtine restituirea imobilelor nationalizate sau despagubiri in baza legislatiei interne, Guvernul subliniaza ca legile reparatorii nu au restabilit automat dreptul de proprietate al fostilor proprietari asupra imobilelor nationalizate.

128. Guvernul sustine ca nici constatarea nelegalitatii nationalizarii unui imobil nici depunerea unei cereri de restituire sau de despagubire nu sunt suficiente pentru a concluziona ca exista o creanta care necesita protectia articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ca atare, precizeaza ca dreptul de a fi despagubit se subordoneaza respectarii exigentelor procedurale si materiale enuntatate de legile reparatorii si, mai ales, de legea nr. 10/2001.

129. Or, in opinia Guvernului, examinarea conformitatii cererilor raportata la exigentele susmentionate este exclusiv atributul autoritatilor administrative si jurisdictionale competente. Mai exact, Guvernul considera ca recunoasterea unei creante irevocabile si suficient stabilita in dreptul intern intervine decat dupa controlul de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autoritatilor locale care au examinat in prima instanta cererile de reparatie introduse in temeiul legii nr. 10/2001.

130. Aratand ca in nici un moment autoritatile administrative sau tribunalele interne nu au recunoscut D-nelor Atanasiu si Poenaru un drept la restituirea apartamentului litigios sau la despagubire, Guvernul conchide ca petentele nu erau titularele vreunui bun sau a vreunei creante impotriva Statului in temeiul careia ele sa pretinda ca ar avea cel putin o <<speranta legitima>> sa beneficieze efectiv de un bun.

b) Petentele

131. D-nele Atanasiu si Poenaru contrazic argumentele Guvernului.

132. Ele considera ca, in circumstantele specifice ale legislatiei romane in ceea ce priveste restituirea imobilelor nationalizate, existenta unui <<bun>>, in sensul articolului 1 din Protocolul 1 al Conventiei, decurge din trei elemente: intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, manifestarea de vointa a persoanei interesate sa beneficieze de aceasta, exprimata prin depunerea unei cereri administrative, si lipsa de raspuns a autoritatii administrative in termenul legal.

133. In ceea ce priveste situatia lor in concret, D-nele Atanasiu si Poenaru reamintesc ca numeroase decizii definitive au constatat nelegalitatea nationalizarii ansamblului din imobil si au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele estimeaza ca este valabila si pentru apartamentul nr. 1 aceasta constatarea a nelegalitatii. D-nele Atanasiu si Poenaru sustin ca in prezent dispun de un bun actual sau, cel putin, de o <<speranta legitima>> de a obtine restituirea lui sau o despagubire.

2. Aprecierile Curtii

a) Principiile care izvorasc din jurisprudenta Curtii

134. Curtea reaminteste ca un petent poate pretinde o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai in masura in care deciziile pe care le contesta sunt raportate la <<bunurile>> sale in sensul acestei dispozitii. Notiunea de <<bunuri>> poate sa acopere atat <<bunuri actuala>> cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in baza carora un petent poate pretinde sa aiba cel putin o <<speranta legitima>> sa obtina beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger si Gratzingerova contra Republicii cehe ) [GC], nr 39794/98, § 69, CEDO 2002‑VII).

135. Curtea reaminteste si ca articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca si cum ar imputa Statelor contractante o obligatie generala de a restitui bunurile care le-au fost transferate inainte de a ratifica Conventia (Jantner contra Slovaciei, nr. 39050/97, § 34, 4 martie 2003).

136. Totusi, cand un Stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de un regim anterior, o atare legislatie poate fi considerata ca genereaza un nou drept de proprietate protejata de articolul 1 din Protocolul nr. 1 in beneficiul persoanelor care satisfac conditiile de restituire. (Kopecký contra Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

137. Daca interesul patrimonial in cauza este de ordinul creantei, acesta nu poate fi considerat drept o <<valoare patrimoniala>> atunci cand are o baza suficiente in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilita a tribunalelor (Kopecky, precitat, § 52).

b) Aplicarea principiilor susmentionate

138. Curtea constata ca partiile au puncte de vedere diferinte in ceea ce priveste interpretarea dispozitiilor legilor reparatorii si mai ales referitor la momentul de la care persoana ce s-a folosit de aceste legi devine titulara al unui drept la restituirea bunului sau a unei despagubiri.

139. Curtea nu considera ca este necesar sa decida asupra aceste controverse, care izvoraste din teoria si practica interna.

140. Intr-adevar, Curtii ii este suficient sa constate, avand in vedere semnificatia autonoma a notiunii de <<bunuri>> si criteriile retinute de jurisprudenta sa, ca existenta unui <<bun actual>> in patrimoniul unei persoane nu poate fi pusa la indoiala daca, printr-o hotarare definitiva si executorie, instantele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, in dispozitivul hotararii, s-a dispus in mod expres restituirea bunului.

In acest context, refuzul administratiei de a se conforma hotararii judecatoresti constituie o ingerinta a dreptului la respectarea bunurilor, care izvoraste din prima fraza a primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Coventiei (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, citat mai sus, §§ 65 et 75).

141. Curtea constata ca, de la intrarea in vigoare a legilor nr. 1/2001 si 10/2000 si mai ales a legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conduca fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despagubiri.

142. In consecinta, Curtea apreciaza ca transformarea intr-o <<valoare patrimoniala>>, in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezulta din simpla constatare a nelegalitatii nationalizarii este subordonata indeplinirii de catre partea interesata a tuturor exigentelor legale in cadrul procedurilor prevazute de legile reparatorii si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi.

143. In speta, Curtea a retinut ca nicio instanta sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut D-nelor Atanasiu si Poenaru in mod definitiv un drept de restituire a apartamentului in litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19), chiar daca toate constata ca nationalizarea ansambului de imobile a fost nelegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Prin urmare, acest apartament nu reprezinta un <<bun actual>>, in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de care petentele s-ar fi putut prevala.

145. Cu toate acesta, in cazul in care constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a imobilului nu antreneaza automat un drept de restituire a bunului, Curtea retine ca acesta ofera dreptul la o despagubire din moment ce din deciziile instantelor judecatoresti interne ce au autoritate de lucru judecat reiese ca toate conditiile legale necesare pentru a beneficia de masurile reparatorii, mai exact nationalizarea nelegala a bunului si dovedirea calitatii de mostenitor al fostului proprietar, erau intrunite. Curtea a acordat de asemenea importanta faptului ca primaria din Bucuresti refuza in continuarea sa se conformeze hotararii definitive a ICCJ din 18 aprilie 2005, fara sa ofere vreo justificare.

146. In sfarsit, trebuie concluzionat ca, in ciuda neacordarii de catre primarie a unei decizii pana in prezent, petentele sunt, cel putin, beneficiarele unui drept care urmeaza sa fie despagubit. In lumina hotararilor judecatoresti, care reprezinta, in sensul celorlalte decizii ale Curtii, <<o jurisprudenta bine stabilita a instantelor judecatoresti>>, aceasta creanta constituie un <<interes patrimonial>> suficient de bine stabilit in dreptul intern si care izvoraste de la notiunea de <<bunuri>> reglementata de articolul 1 din Protocolul nr. 1 ( a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, citat mai sus, § 52).

147. Prin urmare, exceptia Guvernului nu poate fi acceptata.

148. In sfarsit, Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod vadit nefondata in sensul articolului 35 § 3 al Conventiei. Ea constata de asemenea ca nu ii este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.

B. Cu privire la admisibilitatea plangerii formulate de D-na Solon

149. In sfarsit, Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod vadit nefondata in sensul articolului 35 § 3 al Conventiei. Ea constata de asemenea ca nu ii este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.

C. In fond

1. Argumentele partilor

a) Guvernul

150. Guvernul afirma ca petentele s-au folosit de posibilitatea de a se adresa autoritatilor administrative cu scopul de a li se acorda o despagubire intemeiata pe legea nr. 10/2001, asa cum a fost modificata de legea nr. 247/2005.

151. In opinia Guvernului, mecanismul pus la punct de aceasta ultima lege si crearea fondului "Proprietatea" este de natura sa ofere avanzilor-cauza despagubiri la inaltimea pretului de piata a bunurilor lor. In conformitate cu ultimele modificari ale legii 247/2005, o parte a despagubirii va putea fi platita cu bani lichizi, daca aceasta creata nu depaseste 500 000 RON. Guvernul sustine ca o anumita intarziere a platii este inevitabila, data fiind complexitatea procedurii de despagubire.

152. Referitor la progresele care au fost realizate pentru ca fondul "Proprietatea" sa devina functional, Guvernul arata, in observatiile scrise la 24 aprilie 2009, ca procedura de evaluare a activelor fondului se apropie de sfarsit, ca de altfel si procedura de alegere a administratorului acestuia.

153. In concluziile prezentate in timpul sedintei publice, Guvernul a aratat ca incepand cu anul 2007, fondul "Proprietatea" plateste dividende actionarilor sai. De altfel, la 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat ca actionarii fondului "Proprietatea" au hotarat distribuirea dividendelor pentru perioada 2008/2009 si ca administratorul fondului a fost mandatat pentru a face demersurile necesare in vederea cotarii actiunilor la bursa inainte de 22 decembrie 2010.

154. Guvernul mentioneaza plantul de actiune prezentat Comitetului de Ministri la 25 februarie 2010 care ar trebui sa permita identificarea unor solutii mai bune pentru a face mai eficienta procedura de restituire. Printre solutiile prezentate figureaza infiintarea unei comisii interministeriala, modificarea legislatiei relevante si organizarea unor negocieri cu asociatiile societatii civile.

155. Sprijinindu-se de statisticile prezentate, Guvernul arata ca cererile de despagubire sunt numeroase (paragraful 77 de mai sus) si ca cuantumul global al despagubirilor aprobate reprezinta o povara importanta asupra bugetului.

156. Referindu-se la cauza Solon, Guvernul considera ca pe calea contestatiei formulate impotriva deciziei administrative, dreptul petentei de a fi despagubita a fost acordat de abia la data de 30 martie 2006 (paragraful 37 de mai sus) ; el sustine pe de alta parte ca nu a fost execesiv de lunga perioada scursa pana la luarea deciziei administrative de catre Universitatea Craiova la 24 martie 2009.

157. In plus, Guvernul sustine ca eficacitatea mecanismului de despagubire prin intermediul fondului Proprietatea nu este luat in considerarea in cauza Solon, tinand cont de cuantumul despagubirii, care nu ar depasi limita de 500 000 RON.

b) Petentele

158. Reclamantele sustin ca absenta restituirii sau despagubirii pana in momentul de fata este de natura a incalca dreptul la respectul bunurilor lor. Ele apreciaza ca mecanismul de despagubire pus la punct prin legislatia interna este ineficace.

i. Argumentele D-nelor Atanasiu si Poenaru

159. Petentele insista asupra complexitatii legilor de restituire si asupra incoerentelor legislative si jurisprudentiale care ar fi consecinta unor nenumarate schimbari intervenite intr-o perioada de aproape 20 de ani.

160. Ele pretind o dubla violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte, ele apreciaza ca a existat o incalcare substantiala a acestei dispozitii in baza vanzarii nelegale si de rea-credinta a apartamentului nr. 1, atunci cand Statul stia de cererea de restituire introduse de catre proprietarul legitim. Pe de alta parte, ele sustin ca a existat o incalcare procedurala a dreptul la respectarea bunurilor atat timp cat anasamblul procedurilor administrative si judiciare utilizate pentru recuperarea bunului s-au dovedit ineficiente din cauza deficientelor mecanismului de restituire a despagubirii pus la punct de catre Stat.

ii. Argumentele D-nei Solon

161. Petenta insista asupra absentei in totalitate a despagubirii. Dupa parerea sa, Guvernul nu a demonstrat existenta niciunei circumstante exceptionale de natura sa justifice intarzierea in punerea la punct a legilor reparatorii. Ea declara ca fondul Proprietatea nu functioneaza tot timpul intr-o modalitate de natura sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri. Petenta apreciaza ca aceasta situatie este imputabila numai statului care intarzie in mod nejustificat sa ia masurile legale si administrative necesare pentru a face realizarea dreptului de restituire sau a despagubirii efectiva si rapida.

2. Aprecierile Curtii

a) Principiile generale izvorate din jurisprudenta Curtii

162. Curtea considera ca este necesar sa reaminteasca in primul rand principiile care izvorasc din jurisprudenta sa in materie.

163. Privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie in principiu un act instantaneu si nu creaza o situatie continua de <<privare de un drept>> (Malhous c. Republicii cehe [GC], nr 33071/96, CEDO 2000-XII).

164. De asemenea, articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept de a dobandi bunuri, acesta nu le impune Statelor contractante nici o restrictie asupra liberatii lor de a determina campul de aplicare a legislatiilor pe care le pot adopta in materie de restituire de bunuri si sa aleaga conditiile in care accepta sa restituie drepturi de proprietate persoanelor deposedate (Van der Mussele c. Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A n^r 70 ; Slivenko c. Letoniei [GC], nr 48321/99, § 121, CEDO 2002-II, si Jantner, citat mai sus, § 34).

165. Totusi, articolul 1 din Protocolul impune ca o ingerinta a autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala (Fostul rege al Greciei si altii c. Greciei [GC], nr 25701/94, § 79, CEDO 2000-XII, si Iatridis contra Greciei [GC], nr 31107/96, § 58, CEDO 1999‑II). Principiul legalitatii presupune de asemenea existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (Beyeler c. Italiei [GC], nr. 33202/96, §§ 109-110, CEDO 2000‑I).

166. In plus, orice ingerinta in exercitarea unui drept sau a unei libertati recunoscute de Conventie trebuie sa urmareasca un scop legitim. De asemenea, in cauzele care implica o obligatie pozitive, trebuie sa exista o justificare legitima a inactiunii Statului. Principiul <<justului echilibru>>, parte integranta a insusi articolului 1 din Protocolul nr. 1 presupene existenta unui interes general al comunitatii. Multumita unei cunoasteri directe a societatii si nevoilor sale, autoritatile nationale sunt in principiu mai in masura decat un judecator international ca sa determine ceea ce este de <<utilitate publica>>.

In mecanismul de protectie creat prin Conventie, lor le apartine in consecinta sa se pronunte primele asupra existentei unei probleme de interes general care sa justifice masuri aplicabile in domeniul exercitarii dreptului de proprietate, inclusiv masuri care implica privari si restituiri de bunuri. In consecinta, ele au aici o anumita marja de apreciere, ca si in alte domenii la care se extind garantiile Conventiei.

In plus, notiune de <<utilitate publica>> este ampla prin natura ei. Mai exact, decizia de a a adopta legi de expropriere sau care prevad o despagubire din fondurile publice pentru aceste bunuri expropriate implica de obicei luarea in considerare a unor chestiunii politice, economice si sociale. Considerand ca normal este ca legiuitorul sa dispuna de o latitutinde larga pentru a conduce o politica economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modalitatea in care concepe impertativele de <<utilitate publica>>, exceptand cazul in care decizia sa se dovedeste in mod vadit fara un fundament rezonabil. (James si altii c. Marea Britanie, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr 98, Fostul rege al Greciei si altii, precitat, § 87, si Broniowski, precitat, § 149).

167. Atat o atingere la respectul bunurilor cat si o abtinere de a actiona trebuie sa mentina un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. Mai exact, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul propus printr-o masura aplicata de Stat, inclusiv masurile care priveaza o persoana de proprietatea sa. In fiecare cauza care implica o presupusa violare a acestei dispozitii, Curtea trebuie sa verifice daca, datorita actiunii sau inactiunii Statului, persoana in cauza a trebuit sa suporte o sarcina excesiva si disproportionata

(Sporrong si Lönnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr 52).

168. Pentru a aprecia conformitatea comportamentului Statului cu articolul 1 din Protocolul 1, Curtea trebuie sa efectueze o analiza globala a diverselor interese implicate, tinand cont de faptul ca scopul Conventiei este sa apere drepturi <<concrete si efective>>. Ea trebuie sa mearga dincolo de aparente si sa determine realitatea situatiei litigioase. Aceasta apreciere se poate referi nu numai la modalitatile de despagubire aplicabile – in situatia asemanatoare unei privari de proprietate – dar si asupra comportamentului partilor, inclusiv a metodelor folosite de Stat si punerea lor in aplicare. In acest scop, trebuie subliniat ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa, sau care tine de practicile aplicate de autoritati – este un factor care trebuia luat in considerare pentru a aprecia comportamentul Statului.

Intr-adevar, atunci cand este vorba de o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa actioneze in timp util, intr-o modalitate corecta si cu cea mai mare coerenta (Vasilescu c. Romaniei, 22 mai 1998, § 51, Repertoriu de hotarari si decizii 1998‑III).

b) Aplicarea principiilor mai sus mentionate cazurilor privind masuri reparatorii intr-un context de reforma politica si economica

169. Curtea a stabilit ca principiile de mai sus se aplica atat pentru modificari fundamentale sistemului unei tari cat si pentru cele care reprezinta tranzitia de la un regim totalitar la o forma democratica de guvernare si reforma a structurii politice, juridice si economice a Statului, fenomene care antreneaza inevitabil adoptarea unor legi economice si sociale la scara larga. (Broniowski, precitat, § 149).

170. In materie de restituire a proprietatii, o legislatie de mare anvergura, mai ales daca ea executa un program de reforma economica si sociala, nu poate in nici un caz sa ajunga la o justitie integrala fata de numeroasele situatii in care se gasesc foarte multe persoane in cauza.

Aprecierea avantajelor sau dezavantajele inerente diverselor solutii de ales apartine in primul rand autoritatilor interne si mai ales Parlamentului, cunoscand faptul ca aici este vorba de o alegere politica (a se vedea James si altii, precitata, §§ 68-69, si, mutatis mutandis, Olaru si altii c. Moldova, nr 476/07, 22539/05, 17911/08 si 13136/07, § 55, 28 iulie 2009).

171. Curtea a recunoscut deja ca punerea in balanta a drepturilor implicate si a castigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procedura transformarii economiei si a sistemului juridic al Statului constituie un exercitiu de o dificultate exceptionala.

172. In asemenea circumstante, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o marja ampla de apreciere nu numai ca sa aleaga masurile care urmaresc sa reglementeze raporturile de proprietate in state, dar si sa acorde timpul necesar pentru punerea lor in practica.

173. Cu toate acestea, aceasta marja, atat cat poate fi ea de ampla, nu este nelimitata si exercitarea puterii discretionare a Statului, chiar si in cadrul celei mai complexe reforme a Statului, nu poate antrena consecinte incompatibile cu normele fixate de Conventie (Broniowski, precitat, § 182).

174. In temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Statul are dreptul sa exproprieze bunuri - inclusiv toate drepturile de despagubire stabilite de lege - si sa reduca, chiar notabil, nivelul despagubirilor prin metode legislative. Ceea ce impune articolul 1 din Protocolul nr. 1 este ca cuantumul despagubirii acordate pentru o privare de proprietate realizata de catre Stat sa fie <<rezonabila in raport>> cu valoarea bunului. O lipsa totala a compensatiei poate fi considerata compatibila cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 doar in cazuri exceptionale (Broniowski, citata mai sus, § 186).

175. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza dreptul la o despagubire integrala in toate cazurile, o compensatie care este doar partiala nu face privarea de proprietate nelegala eo ipso in toate cazurile. Mai precis, obiective legitime de <<utilitate publica>> ce sunt urmarea unor masuri de reforma economica sau de justitie sociala pot milita pentru o rambursare inferioara valorii totale de piata (James si altii, citata mai sus, § 54 ; Lithgow si altii c. Marea Britanie, 8 iulie 1986, § 120, seria A n^o 102, si Scordino c. Italiei (nr 1) [GC], nr 36813/97, §§ 95 si urm. CEDO 2006-V).

176. Astfel Curtea a admis in mod explicit in cauzele Broniowski si Wolkenberg ca reforma radicala a sistemului politic si economic al Poloniei cat si starea finantelor sale puteau justifica limitari stricte ale despagubirii repatriatilor din Bug (Broniowski, precitata, § 183, si Wolkenberg si altii c. Poloniei (déc.), n^o 50003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extraits)).

177. Mai mult, reiese in mod evident din jurisprudenta sa ca daca CEDO a putut estima ca legile de restituire infiintate pentru a atenua consecintele gravelor incalcari ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmaresc un scop legitmi, a considerat totodata ca este necesar de a se face in asa fel ca atenuarea vechilor violari sa nu creeze noi nedreptati disproportionate (a se vedea, spre exemplu, Pincová si Pinc contra Républica ceha nr 36548/97, § 58, CEDO 2002‑VIII).

c) Aplicarea in speta a principiilor susmentionate.

178. Curtea observa mai intai ca punand la punct o legislatie speciala de restituire si de despagubire, Statul roman a optat - spre diferenta de alte State care au suferit o schimbare asemanatoare de regim politic in 1989 (paragrafele 85-107 de mai sus) - pentru principiul despagubirii totale pentru exproprierile care au avut loc pe vremea regimului comunist. Astfel, pentru exproprierile suferite acum saizeci de ani, ca in cazul petentelor, legislatia romana prevede, ca in lipsa posibilitatii restituirii, acordarea unei despagubiri la valoarea de piata pe care l-ar avea bunul nationalizat astazi.

179. Curtea face referire la jurisprudenta privitoare la incalcarile dreptului la respectarea bunurilor persoanelor care au dreptul la o reparatie pentru imobile a caror restituire nu mai este posibila (a se vedea, mai ales, Străin, precitata ; Matache si altii c. Roumaniei, nr. 38113/02, 19 octombrie 2006 ; Viaşu, precitata si Katz, precitata).

180. Ea aminteste mai ales ca a apreciat, in cauza Viaşu (precitata, §§ 59-60), ca o decizie administrativa a autoritatii locale competente care recunoaste interesatului un drept de reparatie este suficiente pentru a crea un <<interes patrimonial>> protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 si ca, in consecinta, neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinta in sensul primei fraze al primului alineat al acestui articol ( a se vedea de asemenea Marin et Gheorghe Rădulescu c. Romanieei, nr 15851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010).

181. De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaste dreptul la o despagubire al carui cuantum il si stabileste constituie o ingerinta a primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias c. Romaniei, nr. 32800/02, § 21, 12 mai 2009).

182. A fortiori, neexecutarea unei hotarari judecatoresti care recunoaste dreptul la despagubire, chiar daca nu este stabilit si cuantumul, constituie o ingerinta in dreptul de proprietate in sensul primei fraze a primului alineat al articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş si altii c. Romaniei, nr. 25862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).

183. Curtea a constatat incalcarea dreptului de proprietate a petentului in cauza Viaşu, tinand cont de ineficacitatea sistemului de restituire si mai ales al intarzierii in procedura platii despagubirii.

184. Mai exact, Curtea a constatat ca nicio garantie nu era oferita celor interesati in ceea ce priveste durata sau rezultatul procedurii in fata Comisiei centrale. Ea a observat pe de alta parte ca fondul Proprietatea nu functiona intr-o maniera care sa poata permita acordarea efectiva a unei compensatii tuturor beneficiarilor legilor de reparatie care optasera sa primeasca actiuni ( a se vedea, printre altele, Viaşu, §§ 71-72, si Matache si altii, § 42, precitate). Astfel, aceasta inactiune a Statului nu era justificata in mod legitim ca urmarind un scop de interes public, in conformitate cu principiile enuntate in paragrafele 162-168 de mai sus.

185. In cauza Curtea retine in ceea ce le priveste pe D-nele Atanasiu si Poenaru ca in ciudata faptului ca au obtinut, prin mai multe hotarari judecatoresti definitive (paragraful 19 de mai sus), o constatare a nelegalitatii exproprierii si ca, printr-o hotarare definitiva din 18 aprile 2005, autoritatea administrativa locala a fost obligata sa emita o decizie privind cererea petentelor, aceste hotarari nu au fost puse in executare pana la aceasta data.

186. Curtea observa de asemenea in ceea ce o priveste pe D-na Solon ca in ciudata faptului ca ea a obtinut, la 30 martie 2006, o hotarare judecatoreasca definitiva care stabileste si cuantumul despagubirii si ca apoi, la 24 martie 2009, o hotarare administrativa a confirmat acest drept, cele doua decizii n-au fost executate pana acum.

187. Guvernul invoca in principal numarul important de cereri de despagubire asemanatoare celei introduse de petente, care a condus la ingreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de procesare si plata cat si la o importanta povara bugetara.

188. Curtea se confrunta prin urmare cu niste cauze a caror complexitate este politica, istorica si faptica ce tin de o problema care ar fi trebuit sa fie solutionata de catre toate autoritatile care aveau intreaga responsabilitate de a gasi o solutie potrivita. Aceasta realitate trebuie sa ghideze Curtea in interpretarea sa si aplicarea pe care o va face Conventiei, actiuni ce nu pot fi nici statice si nici nu pot sa ignore circumstantele faptice concrete.

189. Motivele de ordin faptic inaintate de Guvern nu pot fi puse la indoiala. Cu toate acestea, Curtea considera ca aceste constatari nu au fost in mod suficient asociate unor masuri legislative si administrative potrivite ca sa ofere tuturor partilor implicate in procesul de restituire o solutie coerenta, previzibila si proportionala cu scopurile de interes public urmarite.

190. Referitor la planul de actiune prezentat de Guvern, Curtea retine ca acesta a fost trimis Comitetului de Ministri de abia la inceputul anului 2010. Chiar daca acesta contine cateva solutii interesante, acestea nu sunt insotite si de un calendar de adoptare (paragraful 154 de mai sus).

191. In ceea ce priveste progresele regente inregistrate de fondul Proprietatea, invocate de Guvern, Curtea observa ca la ora actuala din 68 000 de petenti inregistrati la Comisia centrala, numai 3500 si-au vazut creanta transformata in actiuni la acest fond, actiuni a caror tranzactionare nu estei posibila in continuare pe piata bursiera.

192. Dupa cea a examinat in lumina principiilor enuntate in jurisprudenta sa toate elementele pe care le detine, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument de natura sa justifice zadarnicirea dreptului petentelor la o despagubire.

193. Ea apreciaza ca in speta, faptul ca petentele nu au primit inca o despagubire si ca nu au o certitudine in ceea ce priveste data la care ele vor putea sa o perceapa le-a impus o povara disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul 1.

194. Concluzionand, a existat in speta o incalcare a acestei dispozitii.