Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a treia

Cauza TARBUC împotriva ROMÂNIEI

(cererea nr. 2122/04)

Hotărâre

Strasbourg

14 decembrie 2006

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.

În cauza Tarbuc contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:

Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,

J. HEDIGAN,

C. BIRSAN,

Doamna A. GYULUMYAN,

Domnii  E. MYJER,

DAVID THOR BJORGVINSSON

Doamna  I. BERRO-LEFEVRE, judecători

şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,

După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2122/04) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Domnul Ion Tarbuc şi Doamna Rodica Tarbuc (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 21 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Domnul C. Ciufecu. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).

DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

5. Reclamanţii, Domnul Ion Tarbuc şi soţia sa, Doamna Rodica Tarbuc, sunt cetăţeni români, născuţi în 1929 şi respectiv în 1935 şi locuiesc în Bucureşti.

6. În 1972 reclamanţii au cumpărat un apartament format din trei camere, situat la nr. 21, strada Aviator Radu Beller, în Bucureşti (apartamentul nr. 1). După patru ani, statul, invocând decretul nr. 223/1974, a confiscat apartamentul în cauză.

7. Printr-un contract încheiat pe 27 februarie 1997 societatea H, administratoarea bunurilor imobiliare ale statului, a vândut bunul lui I.A., care îl ocupa în calitate de chiriaş.

1. Acţiune în revendicare

8. Pe 5 martie 1997 reclamanţii au sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti şi a societăţii H. Ei cereau constatarea nulităţii deciziei de confiscare a bunului.

9. Printr-o sentinţă din 9 februarie 1998 judecătoria, considerând că respectivul bun nu făcea obiectul legii nr. 112/95, a declarat inadmisibilă acţiunea reclamanţilor. La apelul reclamanţilor, pe 26 noiembrie 1999, tribunalul Bucureşti a anulat această sentinţă şi a retrimis cauza primilor judecători.

10. La data de 3 decembrie 1999 judecătoria Bucureşti, considerând că statul intrase ilegal în posesia bunului, a dat câştig de cauză acţiunii reclamanţilor şi a ordonat Primăriei Bucureşti şi societăţii H. să le restituie bunul.

11. Printr-o hotărâre din 19 septembrie 2000 tribunalul Bucureşti a respins apelul Primăriei ca nefiind justificat. În lipsa recursului sentinţa din 3 decembrie 1999 a devenit definitivă.

2. Acţiune în anulare a contractului de vânzare

12. Pe 7 iunie 2001 reclamanţii au chemat în justiţie pe I.A. şi societatea H. pentru a obţine restituirea bunului, anularea contractului de vânzare şi evacuarea terţului cumpărător.

13. Printr-o sentinţă din 25 iunie 2001 judecătoria Bucureşti a admis cererea în revendicare formulată de reclamanţi şi a luat act de retragerea lor din acţiunea în anulare a contractului de vânzare. Prin aceeaşi sentinţă judecătoria a decis să judece separat cererea de evacuare.

14. Pe 27 iunie 2002, la apelul lui I.A., tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă. I.A. a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri.

15. Printr-o hotărâre din 13 februarie 2003 Curtea de apel Bucureşti, considerând că contractul de vânzare se încheiase înainte de acţiunea în revendicare iniţiată de reclamanţi şi că părţile contractante erau de bună credinţă, a casat hotărârea tribunalului şi, în fond, a declarat acţiunea reclamanţilor inadmisibilă.

16. În opinia Guvernului, în 2001, reclamanţii ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceleaşi informaţii reiese că cererii lor nu s-a dat curs favorabil.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).

18. Dispoziţiile pertinente ale decretului nr. 223/1974 prevăd următoarele:

Articolul I

“În Republica Socialistă România imobilele, construcţiile şi terenurile nu pot fi deţinute în proprietate decât de persoanele fizice care au domiciliul în ţară.”

Articolul II

“Cei care au depus cereri de plecare din ţară pentru a se stabili definitiv în străinătate trebuie să-şi înstrăineze bunurile înainte de data plecării. Înstrăinarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Imobilele aparţinând persoanelor care au părăsit ţara în mod fraudulos sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire (...)”

DE DREPT

I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1

19. Reclamanţii se plâng că vânzarea bunului chiriaşului I.A., confirmată prin hotărârea Curţii de apel Bucureşti din 13 februarie 2003, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”

A. Asupra admisibilităţii

20. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

21. Guvernul nu contestă situaţia de fapt aşa cum este prezentată de către reclamanţi. El sintetizează obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naţionalizate, încercând crearea echilibrului dintre cerinţele reparaţiei şi securitatea relaţiilor juridice şi cele ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. El subliniază de asemenea caracterul complementar al legii nr. 10/2001 în raport cu căile de atac de drept comun, cum ar fi acţiunea în revendicare. Astfel, în opinia Guvernului, persoana interesată poate beneficia de efectele acestei legi, independent de soluţia pronunţată anterior de tribunale.

22. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză.

23. In fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.

24. Reclamanţii califică observaţiile Guvernului drept “generale” şi concentrate numai asupra eforturilor statului în ceea ce priveşte funcţionarea fondului Proprietatea. În opinia lor, Guvernul nu a reuşit să găsească o soluţie “justă şi viabilă” pentru a soluţiona problema reparaţiei. Ei consideră că eventuala acordare a despăgubirilor efectuată prin intermediul fondului Proprietatea nu constituie o soluţie echitabilă.

25. Curtea aminteşte că în mai multe cauze recente ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când era anterioară confirmării definitive în justiţie  a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Ptotocolului nr. 1 (Străin citat anterior (§§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu citat anterior, § 32).

26. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea  a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor sale, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru citat anterior, § 112).

27. În cazul în speţă Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. În prezenta cauză, după exemplul cauzei Brumărescu citată anterior, o a terţa persoană a devenit proprietară după ce dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului ar fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamanţii speţei au fost recunoscuţi drept proprietari legitimi, tribunalele considerând incontestabil titlul lor de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (a se vedea paragrafele 8-11 de mai sus).

28. Curtea constată că vânzarea bunului reclamanţilor, în temeiul legii nr. 112/1995, i-a împiedicat să beneficieze de dreptul lor de proprietate şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi au depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr.10/2001, reclamanţii nu au primit nici până astăzi un răspuns favorabil.

29. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca a reclamanţilor. Ea observă că legea citată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.

30. Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.

31. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanţi în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care că conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor şi că cererea acestora întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei urmări. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii din partea persoanelor care, la fel ca reclamanţii, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive.

32. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape cinci ani, i-a făcut să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.

Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

33. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,

“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Dauna

34. Cu titlu principal, reclamanţii cer restituirea bunului în chestiune sau acordarea sumei de 127.000 euro. Ei au depus la dosar un raport de expertiză. Ei nu cer nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.

35. Guvernul contestă suma daunelor materiale aşa cum este expusă de reclamanţi şi face trimitere la un aviz dat de un expert imobiliar, care estimează valoarea de piaţă a bunului la 62.400 euro.

36. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea apartamentului cu nr. 1, situat la nr. 21 în str. Aviator Radu Beller în Bucureşti precum şi a terenului aferent, aşa cum a fost ordonată pe 19 septembrie 2000 de tribunalul Bucureşti, ar pune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesaţilor, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

37. Asupra acestui punct Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară pe tema reparaţiilor datorate în caz de acţiuni ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) citat anterior, §§ 22 şi 23).

38. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).

39. Curtea observă că “punctul de vedere” supus atenţiei de către expertul Guvernului este bazat pe o valoare ipotetică, din moment ce expertul nu a vizitat apartamentul. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamanţi precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 110.000 euro.

B. Cheltuieli şi taxe

40. Reclamanţii nu cer rambursarea cheltuielilor şi taxelor.

41. Conform jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

42. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei  dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

3. Decide

că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul nr. 1 situat la nr. 21, în str. Aviator Radu Beller, în Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;

că în cazul neefectuării acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 110.000 euro (una sută zece mii euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei noi româneşti (RON) la cursul din ziua plăţii;

că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;

4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.

Vincent Berger Boštjan M. Zupancic

Grefier Preşedinte