În ultimul timp, Europa s-a schimbat mult - la fel ca întreaga lume. Totodată, complexitatea noilor relaţii sociale şi economice a crescut, făcând loc unor noi provocări, precum: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie, noile ameninţări la adresa securităţi, precum şi dificultăţile de aplicare uniformă a legilor şi crearea unui cadru optim pentru ca actele juridice emise pe teritoriul Uniunii Europene să-şi producă efectele în mod unitar şi uniform.

De-a lungul scurtei experienţe acumulate în cadrul Uniunii, s-a observat că statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, a fost nevoie de un efort colectiv la nivel european. În acest sens, s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte faptul că Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi.

Prin urmare, s-au identificat mai multe obiective de atins, obiective ce au creat premisele tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice, sociale şi juridice, dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona a stabilit care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi a modificat structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate. Totodată, s-au stabilit prerogativele din punct de vedere juridic, al instituţiilor UE, dorindu-se în acest sens, optimizarea cadrului legislativ şi judiciar aplicabil în Uniune.

Noul Tratat a fost semnat, după cum am mai spus, la Lisabona la 13 decembrie 2007, de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Este primul tratat al Uniunii semnat de România, în calitate de stat membru UE. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui. Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe in-terguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcţie de Constituţia naţională.

După cum am menţionat mai sus, prin semnarea tratatului se pun la dispoziţia Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, tuturor provocărilor contemporane din domeniu economic, social şi juridic. S-a dorit, în acest sens, o mai mare implicare a parlamentelor naţionale. Astfel, parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
Tratatul de la Lisabona consolidează democraţia în UE, precum şi capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.

Numele său oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.

1. Modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene

Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare, Tratatul de la Lisabona a amendat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht,1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957).

Acesta din urmă a fost rede-numit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). O serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului. Cu titlu separat a fost menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom).

Principalele modificări vizează modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor Uniunii, modificări de natură să le îmbunătăţească, prin atingerea a patru obiective esenţiale: ■simplificarea tratatelor; ■delimitarea mai clară a competenţelor între statele membre şi Uniunea Europeană; ■statutul Cartei Drepturilor Fundamentale şi ■rolul parlamentelor naţionale.

Atât Consiliul European, cât şi Banca Centrală Europeană au deţinut, prin Tratat, instituţii ale Uniunii Europene, formând un total de şapte instituţii:

■Parlamentul European, ■Consiliul European, ■Consiliul, ■Comisia Europeană, ■Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ■Banca Centrală Europeană, ■Curtea de Conturi.

1.1. Parlamentul European

În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului European, numărul deputaţilor europeni a fost limitat la 750 plus Preşedintele PE. Distribuţia locurilor se face conform principiului „proporţionalităţii degresive", stabilindu-se un prag minim de 6 reprezentanţi şi unul maxim de 96 reprezentanţi/stat membru. Prin Tratatul de la Lisabona, România va beneficia de un număr de 33 de locuri în Parlamentul European. Consiliul European va avea competenţa de a decide asupra modificării componenţei Parlamentului, prin vot unanim şi după consultarea acestuia.

Prin derogare, în perioada 2009-2014, Parlamentul European are 754 de europarla-mentari.

Parlamentul European va fi ales la fiecare cinci ani şi reprezintă cetăţenii statelor membre UE, sporindu-i-se, astfel, prerogativele şi influenţa, după cum urmează:

■ La nivelul procesului de legiferare, se generalizează, cu foarte puţine excepţii, procedura de „co-decizie", conform căreia Parlamentul European are puteri egale cu cele ale Consiliului Uniunii Europene (denumit de Tratat Consiliu), în ceea ce priveşte posibilitatea de a propune amendarea legislaţiei supuse dezbaterii, precum şi adoptarea ei finală. Astfel, Parlamentul European şi-a câştigat un rol important în structurile Uniunii. Totodată, este de salutat faptul că cele mai multe decizii în domeniul politicii agricole comune (PAC), al justiţiei civile, azilului, imigrării şi vizelor, precum şi cooperarea juridică şi poliţienească în cazuri penale, vor fi tratate conform procedurii legislative ordinare, punând astfel Parlamentul European pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce priveşte legiferarea.

■ Este întărit rolul de control asupra deciziilor de natură legislativă pe care Comisia Europeană este abilitată să le ia, Parlamentul European având dreptul de a bloca adoptarea deciziilor pe care le consideră neadecvate;

■ Parlamentul European va avea o influenţă sporită în desemnarea Comisiei Europene; acesta va alege Preşedintele Comisiei, pe baza propunerilor formulate de Consiliul European; Parlamentul păstrează, de asemenea, dreptul

de a aproba structura Comisiei Europene în ansamblul său şi, eventual, de a o demite printr-un vot de cenzură;

■ Este întărit rolul Parlamentului European în adoptarea bugetului Uniunii;

■ Sunt extinse categoriile de acorduri internaţionale ale Uniunii care necesită aprobarea formală a Parlamentului;

■ Parlamentul a dobândit, de asemenea, dreptul de a iniţia revizuiri ale tratatelor constitutive, precum şi pe cel de a lua parte la procesul de revizuire

■ S-a introdus „clauza de retragere" pentru statele membre (articolul 50 din TUE) stabi-lindu-se, astfel, mecanismele privind retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană, care nu poate fi încheiată fără consimţământul Parlamentului.

1.2. Consiliul European

Consiliul European stabileşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii. Este alcătuit din şefii de stat/ de guvern ai statelor membre, cărora li se alătură preşedintele Comisiei.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va participa la lucrările Consiliului European. Tratatul de la Lisabona conferă acestei structuri statutul formal de instituţie a Uniunii şi precizează anumite modificări ale activităţii sale.

Principala noutate adusă de Tratatul de la Lisabona priveşte crearea poziţiei permanente de Preşedinte al Consiliului European.

Este înlocuită, astfel, la nivelul Consiliului European, procedura actuală a preşedinţiei naţionale semestriale, deţinute prin rotaţie de către fiecare stat membru; preşedinţia rotativă va fi menţinută doar la nivelul Consiliului. Preşedintele Consiliului European va fi ales prin vot cu majoritate calificată, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Noua poziţie este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii naţionale.

Preşedintele instituţiei va prezida lucrările Consiliului European, va acţiona în sensul facilitării consensului între statele membre, va asigura dialogul cu alte instituţii europene şi va reprezenta Uniunea în exterior, fără a aduce atingere atribuţiilor unei alte funcţii nou create, aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

De asemenea, Consiliul European, mai are următoarele atribuţii:

■propune Preşedintele Comisiei Europene; ■numeşte Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate; ■decide trecerea, în anumite domenii, de la procedura votului unanim la votul cu majoritate calificată. Consiliul European se reuneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său. Totodată, preşedintele Consiliului European poate convoca o reuniune a acestuia în situaţii extraordinare.

1.3. Consiliul

Această instituţie, constituită din reprezentanţii statelor membre la nivel ministerial, rămâne principalul organ de adoptare a deciziei, alături de Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona prevede câteva modificări organizatorice importante:

■restructurarea sistemului de exercitare a preşedinţiei Consiliului; ■practica rotaţiei semestriale între statele membre este menţinută, elementul de noutate fiind acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de 18 luni, îndeplinirea unor funcţii ale Preşedinţiei, acestea vor putea partaja preşedinţia unor formaţiuni/ organizări ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale; ■structura formaţiunilor sau organizărilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare-coor-donare a activităţii tuturor celorlalte formaţiuni sau organizări) şi Consiliul pentru Relaţii Externe (care, prin excepţie de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate). Lista celorlalte formaţiuni sau organizări ale Consiliului (de ex. agricultură, mediu etc.) este stabilită prin decizie separată. Procedura de adoptare a deciziilor la nivelul Consiliului: acestea se pot adopta în unanimitate, cu majoritate simplă sau cu majoritate calificată. În prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcţie de ponderea sa la nivelul Uniunii. Tratatul de la Lisabona modifică definiţia majorităţii calificate, aceasta fiind egală cu cel puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Noua formulă este prevăzută să intre în vigoare de la 1 noiembrie 2014.

Între 1 noiembrie 2014 şi 31 martie 2017, orice stat membru poate cere ca votul cu majoritate calificată aplicat unei anumite decizii să urmeze regula stabilită prin Tratatul de la Nisa (2001).

Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul domeniilor în care decizia se ia cu majoritate calificată în loc de unanimitate va creşte.

1.4. Comisia Europeană

Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele acesteia şi a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare.

Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi cu privire la componenţa Comisiei şi desemnarea Preşedintelui acesteia. Astfel, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va deveni - în virtutea acestei poziţii - şi membru al Comisiei, cu rang de vicepreşedinte.

Tratatul de la Lisabona include o prevedere conform căreia, începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi dintre statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12 decembrie 2008 a decis în unanimitate că va acţiona în sensul menţinerii sistemului un stat sau un comisar pentru structura Comisiei şi după 2014.

Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului European.

Comisia Europeană va continua să adopte decizii, la toate nivelurile, prin majoritatea simplă a membrilor ei. Alocarea portofoliilor specifice ale acestora revine preşedintelui Comisiei, care va putea totodată schimba portofoliile comisarilor pe durata mandatului său.

1.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) este cel mai important organ jurisdicţional al Uniunii, având importante atribuţii în domeniu, aceasta include Curtea de Justiţie propriu-zisă şi tribunalele specializate. Astfel, CJUE va continua să fie instituţia responsabilă cu interpretarea şi aplicarea legislaţiei europene. Fiecare stat membru va continua să fie reprezentat în cadrul curţii printr-un judecător (în prezent sunt 27 de judecători la CJUE).

Modificările aduse de Tratatul de la Lisabona privesc: ■Organizarea CJUE: Consiliul va putea decide, cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), asupra înfiinţării de tribunale specializate sub egida Curţii, precum şi

asupra modificării statutului acesteia. ■Procedurile CJUE: Posibilitatea persoanelor fizice de a se adresa direct Curţii este extinsă. De asemenea, posibilitatea Comisiei de a acţiona împotriva statelor membre care îşi încalcă obligaţiile, adresându-se Curţii este simplificată, prin eliminarea etapei „avizului motivat". ■Competenţele CJUE: Competenţele Curţii privind verificarea conformităţii legislaţiilor naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a numeroase aspecte incluse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea, Curtea poate să impună penalităţi mai mari statelor membre pentru încălcarea dreptului european.

2. Consideraţii finale

Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului, Uniunea a câştigat în plan organizaţional şi, nu în ultimul rând, s-a apropiat foarte mult de obiectivele sale definite la data constituirii acesteia.

Astfel, am câştigat o Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

De asemenea, după cum am văzut s-a stabilit un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, acesta având noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale, iar prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

Printr-o mai mare implicare a acestora, parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul sub-sidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

Cetăţenii Uniunii au, ca urmare a ratificării Tratatului o voce mai puternică datorită iniţiativei acestora, prin care un milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Totodată, relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competenţelor, iar retragerea din Uniune a unui stat este, prin, Tratatul de la Lisabona recunoscută explicit, pentru prima dată.

Autor: Notar Public Tatu Vasile-Daniel